Tu (eu) când ieșită din trup te contempli cum zaci pe țărm cu tâmpla sprijinită pe marea asta atrăgătoare, frumoasă și la fel de nesigură ca atunci când aceeași tâmplă se sprijină pe un trup prea tânăr pentru a fi stabil și prea frumos pentru a nu purta în el alunecarea nisipului sub zbuciumul valului…
…si atât de mult te provoacă trupul ăla căutător si el de iluzii coapte sub soarele pătrunzător al unei veri ce a venit cu o mare incertă, nisipuri mișcătoare, valuri de tentații „interzise”, nopți albe si dimineți albastre, încât te gândești, că ce mai contează, dacă in altă zi, un pescăruș solitar si înfometat o să-ți ciugulească din inimă până ce durerea sfârșitului o să sfârșească ea însăși înecată in marea aia mișcătoare si incertă ca iluziile lui și speranțele tale…
…sub pielea ta curge un soare lichefiat… pe care-l aduni uneori de pe buzele lui… si are gustul mierii și parfumul tuturor florilor ce-s mereu tributare albinelor… așa cum tu ești tributară de o eternitate tinereții. Singura obediență pe care o detești în aceeași măsură in care o accepți și o iubești…
Din nou ai spart clepsidrele lumii și nisipurile lor le-ai aruncat în valurile mișcătoare ale unei mări incerte ca un trup tânăr, pe care-l mângâi uneori având iluzia ca mângâi o inimă…
…gândurile tale urcă și coboară ca-ntr-un mountagnes -russes… cu respirația tăiată, cu încordare la curbe, cu țipete la căderea iluzorie în abis…
…ești pe țărmul mării… niște ochi frumoși ling cu pupilele lor căprui mierea trupului tău… miroși a alge și ai gust de sare… dar mereu ai știut să creezi iluzii de miere si flori de câmp…
…și tot ce rămâne de fapt e clipa trăită frumos… transformată apoi în frumoasă amintire…
– Voica Theodoru
