Doamne, cum să mă mântuiesc eu, când în fiecare zi fur iubiri cosmice și din avuția ta fur pe rând petice de cer, copaci desfrunziți, stânci cu tot cu vulturi în cuiburi, mări cu golfuri unde-mi stau uitate săruturi-scoici?… relații prăbușite la bursa timpului, speranțe și frământări ca și când tu n-ai fi, ai fi ocupat cu “iertarea păcatelor greșiților noștri” și nu m-ai vedea când îți cer, dar m-ai văzut când am furat din curtea ta fără garduri, iarba, livada și fluturii. Astea le-ai văzut, Doamne! Umblu despletită în suflet, îmbrăcată în “zdrențe de Lumină“ strigând să-i dai drumul Mamei din Împărăția Ta s-o mai îmbrățișez o dată și tu îmi spui că așa arată lecția răbdării și că ne vom îmbrățișa în curtea ta fără garduri și că până atunci mă lași să fur săruturi adânci și despărțiri sinonime cu lașitățile existențiale, mă lași să mă cuibăresc embrion în palma ta caldă și să mă scald în iubirea ta – făt în lichid amniotic, mă lași să mă nasc de câte ori vreau eu, mereu mai bună și mai frumoasă. Și mă ademenesc Doamne, ispite cu chei de la castele, vorbitori de alte limbi și eu nu pot să iubesc decât în limba în care m-a mângâiat și m-a certat mama, și-aș vrea, dar nu știu Crezul în altă limbă și nici Liturghia nu o pot înțelege. Aș vrea, dar alte limbi nu au dinții strepeziți de caise verzi și tot tu o să mă cerți spunându-mi că inima are o singură limbă, a iubirii care e mai presus de limba română, căci nu are naționalitate. Și eu îți spun că la mine iubirea și-a luat cetățenie română, a bătut la ușile primăriei sufletului, ani, s-o primească! Și primarul ăla de i-a dat-o era fiu de țăran și i-a zis: “Fă, Iubire, eu îți dau cetățenie română, da tu tre’ să renunți fă,la ălelalte. Că aci nu funcționează legile politice. Aci e doar suflet și la suflet Cerul e Pământ de rădăcină și Pământul e Cer de coroană! Și tu, Iubire, ai coroana în Pământul tău și rădăcina în Cerul ce e acoperiș doar Pământului tău.”
Și Iubirea, naivă când a auzit de coroană s-a lăsat de celelalte cetățenii și s-a încoronat în limba română la primarul ăla desculț ca tine Doamne, ăla de gospodărește suflete, nu oameni. Și cum să le spun eu oamenilor de-mi zic profesor de română – franceză că eu sunt profesoară de limbi inexistente, că eu cred într-o limbă cosmică unde nu suntem români și greci și italieni, ruși sau ucrainieni, suntem fii tai, dar eu sunt obtuză la minte, Doamne, cum e primarul de rânduiește suflete la colțul Raiului ca Cerber apele Styxului, că toate dihotomiile celeste nu m-au putut convinge că e ceva mai frumos ca limba mea română! Și cum să mă iubesc în altă limbă când și tu, Doamne, la întrebări îmi răspunzi tot în limba română?! Când o să-mi trimiți Îngerul avocat să mă chemi la judecată o să îți arăt răspunsurile tale scrise caligrafic pe inima mea răboj în cea mai veche limbă română. Cu dovadă trup, vin la procesul suflet.
Cum să mă mântuiesc eu, Doamne, când atunci când ești ocupat și nu-mi dai ce-ți cer număr zilele până te mai naști o dată la Betleem să vin să te fur prunc din iesle, să te cresc eu și să te bat la fundul gol cu dragostea cu care mă naști tu spic și mac în fiecare zi? Și să te cert că iubești în toate limbile lumii și nu doar ca mine în limba română. Te și mângâi Doamne, că m-ai făcut Femeie, adică partenera ta de afaceri în actul co-creației și nu co-creation.
Și după cum vezi te cert și te cresc și te rog și te mângâi și te fur și te iubesc , Doamne , că totul e vânare de vânt și oamenii se cred bogați și sunt săraci lipiți de fapt și săracii își țin bogățiile în sipetele Cerului și aici umblă desculți ca Tine , că iubirea dăruită și mila și iertarea sunt bogății. În timp ce ei fac shopping la Gucci și Vuitton eu sar în curtea ta fără garduri și mai fur niște toamnă, o pun la subraț , mă strecor cu ea printre uluci inexistente , alergată de niște săruturi ce mi se suie obraznice pe trup agățându-se cu buze ferme de glezne și urcând jucăușe și păcătoase. Se înghesuie între ele și noroc că mai au și destinații diferite că altfel se striveau înghesuindu-se în același loc. Și mă amuză Doamne “prietenele” ce nu-și pun filtre pe luturile-fețe, dar și-au filtrat sufletele în noroaiele minciunilor, compromisurilor, trădărilor, ipocriziilor, cu speranța că filtrele alea de pe TrupulTăuSuflet, unicul nemuritor, nu se vor vedea. Mă amuză toate astea, Doamne, și-mi pun toate filtrele lumii pe trupul ăsta muritor. De la injecții cu elastină și vitamine la bisturiu și aplicații pun filtre și râd în hohote de proastele lumii și Tu mă cerți, că tu plângi Doamne când eu râd… tu plângi proastele astea cu spume de venin în colțurile gurii care-ți înveninează Împărăția că ele sunt republicane, Doamne. N-am putut să iubesc niciodată Rebuplica! Am criticat anumiți monarhi, dar în inima mea mereu am iubit Împărăția. Căci și tu, Doamne, domnești peste Împărăția Cerului nu peste Republica lui.
Și mă țin agățată de piciorul tău cum se țin copiii mici de fustele mamelor, și te mai tragi Doamne, că ai treabă, dar eu n-am cu cine să râd de proastele înțelepte care cred că urcă la tine carne putrezită, nu suflet înflorit. Căci ne dezbrăcăm de trup până la osul sufletului. Stau agățată de tine, Doamne, și tu îmi zici că sunt o proastă mai mare ca astea de critică, că îndur înțepături și anestezii să fac frumos ceva fără importanță în Cer. Și io îți zic: “Doamne de ar fi fost precum în Cer așa și pe Pământ “ți-aș fi măturat norii cu aripile, dar eu tot mai matur frunzele cu tălpile. Și mă amuz Doamne de astea de-și pun ele “puțin” filtru, doar foarte puțin, de parcă poți să fii puțin gravidă sau foarte puțin gravidă, de parcă adevărul are grad de comparație. Îți pui , și punct. Sau nu-ți pui și virgulă, ești ok cu tine oricât de nefrumoasă ești, că doar nu de prea-frumoase ne injectăm fețele și ne ștergem ridurile cu aplicații! Eu încep cu centrele de chirurgie plastică. Mă filtrează Kokuța mea și, după,verdictul mi-l dau bărbații tineri și sexy de la drum de seară când îmi zic la tejgheaua unde se vând păcatele în Nuba și Beautiful, Nomad sau Naive “ce mișto sunt” și mă țin de mână pe străzile Bucureștiului ca verile ce vor să mai doarmă cu toamna în același culcuș. Și tu știi Doamne, și dai din cap a mustrare, dar zâmbești conspirativ că ne locuiești pe-amândoi deodată; că Tu ești Iubire și Atât!
Ți-am scris, Doamne astăzi, nu pentru mine ci pentru Femeile astea neLibere să le învăț să nu le pese decât de Tine, să le amintesc că și Ție ți-au găurit trupul Fiului cu piroane și asta nu a însemnat că i-au știrbit frumusețea sufletului, să le amintesc cine sunt și că le iubești când au grijă și de suflet și de trup în aceeași măsură, și să-l îmbrace Doamne, în blănuri scumpe atât timp cât și sufletului îi dau rugăciune și apă sfințită, să zburde copiii – ăștia – femei după bijuterii ca după jucării, dacă vor. Să nu se pozeze ca mine diavolește cu țigări de foi între buze și cu whisky între degete. Cândva cu degetele alea te-am spălat pe tine – prunc, pe tine ce sălășluiai în gânguritul fiicei mele! Pe tine te-am învățat primii pași, primele cuvinte și-acum tu nu-mi spui mie când să fumez și cât și când să beau! Și cu cine să mă iubesc! Așa, mă răzvrătesc, și ce bine e că tu zâmbești și-mi spui, și mă închizi în ochiul tău mare și verde de Dumnezeu al ierbii Pământului, ca mai apoi să mă mângâi cu ochiul tău albastru de Cer lăcrimând iubire. Cât de bine e că-mi spui! Că așa îți spun și eu ție ce vreau și le spun și proastelor lumii să se iubească mai mult că ce spun de altul aia văd în ele. Ce bine că-mi zici Doamne! Că eretică devin dervis rotitor între pereții de cer ai Capadocciei și în drumul spre Hristosul meu mă întâlnesc cu Rumi și profetul Mohamed și aflu tainele sufiților în ritmurile Ney-ului… dar doar inima mea miroase a Duhul Tău, Doamne. Și m-am închis în ea frunza și lacrimă și măr.
Cum să mă mântuiesc eu, Doamne?! Lasă-mă așa, păcătoasă, dar nu-mi uita Copilul! Că Tu ești copilul și Ție îți sărut dimineața tălpile numărul 37. Pe tine te îmbrățișez când e Bucurie și pe mine mă iert când e Supărare.
Învață-mă cum, Doamne și niciodată când. Când în limba ta cosmică e acum și în limba mea română e ieri…
