Călătoresc de când mi-aduc aminte de mine. Am călătorit toată copilăria cu părinții, iar apoi am continuat să explorez părți de continente, insule, orașe exotice, istorice sau moderne… și nu obișnuiesc să fac comparații între destinații. Fiecare loc are poezia lui și istoria lui si farmecul lui… Mi-au plăcut Costa Brava cu peisajele ei spectaculoase, satele pescărești unice, plajele idilice, Dali și Picasso…apoi Costa del Sol, cu Malaga și Sevilla încărcate de istorie… cu coride si toreadori, muzică flamenco si andaluze fierbinți, cu cetăți maure și urmași ai lor ce te sechestrează pe retină fără să te poți opune.
Cu sangria și mojito în nopți unice din lumi ireale… Spania toată cu pulsul ei mereu accelerat. Apoi Coasta de Azur cu noblețea din Monte Carlo și snobismul din Cannes, cu poezia din Saint Tropez și toată bogăția de imagini a Rivierei Franceze unde îți poți tatua in suflet ” non, je ne regrette rien ” pentru că Voyage! Voyage!
Coasta Turciei ancorată parcă de măslini să nu se prăbușească în mare. Cu minarete și miros de baclavale… cafele făcute la nisip și narghilele, desprinsă parcă din poveștile nemuritoare cu califi și cadâne, cu plaje de-ți taie respirația, cu bazaruri sau clădiri ce amintesc de opulența Orientului, cu vestigii antice oglindite în cer…
Coasta Greciei cu taverne în culori de mare si spumă, cu muzică ce-ți activează celulele la ritmuri profane, cu bărbați frumoși în ai căror ochi te oglindești Afrodită… si rămâi oglindită toata vacanța. Am călătorit în deșerturi, din Sahara până în Nevada unde Las Vegasul mi-a demonstrat că dacă in deșert nu cresc plante, pot crește hoteluri de un fast ce te face să înțelegi forța banului…
În fine… de la Mecca la Dom, de la bisericuțe din lemn la biserici din piatră, în catedrale sfidătoare, în mânăstiri cuminți gătite în albul rochiilor de mireasă. Peste tot m-am dus la întâlnirile cu Dumnezeu să-mi arate ce se poate crea in lumea asta, dar întâlnirea mea cu el pe Coasta Amalfitană a fost altfel. Mi s-a părut poate una dintre cele mai frumoase creații ale lui, căci partea asta de pământ și apă nu pare făcută de oameni, ci de Dumnezeu însuși.
Livezile de lămâi din Sorrento, casele multicolore din Positano ce îmi dădeau impresia că se rostogolesc de pe versant în mare, Atrani cu golfuri turcoaz, Ravello urcat spre cer în cor de îngeri, Amalfi cu boutique -urile viu colorate, cu fructe de mare la cornet, cu ” gelato artigianale” sau ceramică în care marea si soarele se adăpostesc în diverse forme: de ceasuri sau platouri, amfore, scrumiere sau farfurii decorative…
Un loc magic în care șoseaua se joacă cu emoțiile tale de călător oferindu-ți pe o parte Marea Tireniană, cameleonică în funcție de poziția soarelui pe cer și pe de altă parte ,un munte stâncos de care stau agățate cu disperare case și lămâi, cactuși și aloe gigant… flori ce promit Paradisul.
Amalfi – un spectacol infinit de arome, culori, panorame ce te fac să crezi că traversezi un set de cărți poștale, e locul ce-ți argumentează că Raiul e aici, pe Pământ! Coasta Amalfitană pare un vitraliu dintr-o catedrală dumnezeiască în care un suflet de pământeană a îngenuncheat și a mulțumit pentru Viață!
– Voica Theodoru
