În căutările mele existențiale, aproape în mod obsesiv am vrut sa știu unde mă aflu? Și întotdeauna m-am identificat pe nisipurile mișcătoare ale lui 2. Când urcând poteca abruptă a credinței, când lăsându-mă cuprinsă de moliciunea dulce a păcatului…
Mă gândeam acum dacă sa fiu bucuroasa sau necăjită, că în timp ce unii scriu jurnale de călătorie eu pot scrie un jurnal de pușcărie! Că ce altceva înseamnă pentru mine imposibilitatea de a mă mișca liberă pe Terra?
Și privindu-mă cum stau goală, întinsă între cărți, măsurând timpul fără timp și admirându-mi dizarmoniile trupului, mi-am dat seama, că, de fapt marile călătorii, nu trupurile noastre le fac, ci sufletele libere! Sunt călători ce par că se bucură de libertate, când de fapt inima lor e captivă in închisoarea neiubirii si mintea lor e mereu tulburată de incertitudini… alea sunt realele prizonierate!
Zâmbesc trist. Mă urc în trenurile fără sau cu destinații ale paginilor. Trec atât de repede prin atâtea gări, văd atâtea personaje în vagoane, las în urma atâtea locuri pustii sau locuri frumoase… cobor din când in când la o țigară sau doar pentru a schimba trenul, mecanicul, controlorul… destinația !Și îmi dau seama ca pana la 50 de ani nu m-am cunoscut pe mine, încă mă mai surprind… dar să cunosc pe altcineva? A cunoaște pe cineva, cum spunea Ernest Bernea “înseamnă a te depăși pe tine însuți, a cobori in adâncimile și tainele ființei sale “.
Eu nu am coborât atât de adânc nici în propriile mele fântâni … ceea ce mă face să cred că ceea ce am crezut că am cunoscut, au fost doar niște nume. Nu ne plac toate numele! Unele mi-au fost dragi, altele nu mi-au spus nimic. Unele mi s-au părut urate, pe altele le-am pronunțat ani in șir pana m-am plictisit… Nu m-aș fi plictisit niciodată de un suflet, nu mi s-ar fi părut niciodată urât un suflet… din păcate atât de superficiala am fost eu, încât am cunoscut multe nume si puține suflete…
Mă uit la mine. E atâta iubire ce mă îmbracă, încât hainele îmi sunt de prisos! Nu am nimic de arătat în afara unei sincerități deranjante pentru mulți; nu am nimic de demonstrat… Mă minunez de fiecare dată si mulțumesc pentru că fascinația răului in lumea asta decojită de valori, nu m-a subjugat. Am preferat anostitatea binelui, lipsa lui de sclipire; și cu toate astea, de câte ori n-a foșnit în mine jocul pervers al forței feminine?!
De câte ori n-am iubit un om pentru momentele dăruite, interesându-mă mai mult de numele lui neînsuflețit și de felul in care știa sa-mi comande șampanie sau sa-mi pună diamante pe degete, decât de sufletul lui ?! Poate si ca o forma de protecție, că , atunci când m-a interesat sufletul, am avut surpriza perversității și ipocriziei…De câte ori nu mi-am pus și eu sufletu-mi fragil în mâini de măcelari ce au vrut sa-l sfârtece, neștiind că el cunoaște toate ieșirile secrete din abatorul vieții… Și atunci pe cine sa discreditez mai întâi? Pe mine sau pe ei?!
Mă balansez între polii lui 2: prea Femeie ca să nu plâng, prea Bărbat ca să arăt asta!
– Voica Theodoru
