N-aș putea niciodată să stau în iubiri fără culoare. În relații terne care încep ca sfârșiturile… ard stins fără flacără, fără vâlvătaie… relații în care nu adormi cu gândul la El și nici nu te trezești cu gândul la El… relații moarte dinainte de a se naște…
La o întâlnire pe teme de numerologie, maestrul Mihai Voropchievici, mă descria prin cifra destinului: „tu ești toată numai iubire.. știi să primești și să dăruiește iubire” și mă uităm stupefiată cât de ușor te decriptează cunoscătorii… și vă mai spuneam eu pe aici că pot trăi fără orice înafara iubirii… Intru în sevraj fără ea. Iubesc iubirile alea nebune în care inima mea bate în trupul lui și El își mută locuința în gândurile mele… Iubesc doar un El care mă poate face să simt toate astea… Un El în ochii căruia mă oglindesc frumoasă și atunci sau mai ales atunci, când nu sunt frumoasă! Un El care știe să-mi coloreze viață când e gri, știe să mă prindă de mâna când greșesc strada și să-mi arate adresa corectă, un El care știe să mă surprindă cu lucruri mărunte și dulci… Un El implicat cu toate celulele lui în iubire… căci numai atunci celulele mele învață cuvântul dor… Nu aș sta niciodată într-o relație „contractuală” în care „părțile” pleacă la drum sperând să se „și” iubească într-o zi… Îmi plac relațiile nebune, pătimașe în care El e viu, vulcanic, hotărât… știe să aprecieze calitatea nu cantitatea, știe ce vrea de la el, de la viață și mai ales de la mine! Mă plictisesc îngrozitor bărbații fără energii tulburătoare, care nu știu să surprindă cu nimic, care sunt previzibili până la sfârșitul zilei și până la sfârșitul zilelor… oricât de frumoși, atenți, civilizați ar fi nu -mi spun nimic! Sunt indivizi insipizi, inodori, incolori pentru mine! Sunt oameni lângă care îți mor visele înainte de a le visa… Și alții care ucid visele cu cele mai ascuțite cuvinte… Sunt oameni care găsesc comori și nu știu ce să facă cu ele și alții care le caută o viață… Sunt oameni care iubesc mult, atât de mult că doare și alții care doar cred că iubesc… Oricum ar fi eu rămân tributară Iubirii! Iubirea asta, care poate construi Imperii dacă există sau poate prin lipsa ei falimenta vieți și suflete…
N-aș putea niciodată să iubesc un El care mi-ar spune un cuvânt urât vreodată, oricât ar fi de mic cuvântul ăla ar declanșa în mine furtuni devastatoare și valuri înspăimântătoare ce ar smulge iubirea din mine, ar izbi-o de stânci, ar îneca-o, ar desfigura-o… Goală de ea și de mine însămi i-aș aduna leșul de pe țărm și l-aș aruncă departe, în mare… hrană peștilor!
Și totuși… aș aștepta sub Steaua Polară Carul Mare tras de un Leu, să coboare din Ceruri pe țărmuri să-l învăț cum să pască stele și cum să doarmă în Lună.. în luna asta, lângă umbră inimii mele…
