E Vinerea Mare, mamă… e Vinerea Neagră… De când ai plecat orice moment de bucurie trăiesc mi se pare o profanare de amintire a ta… ca o profanare de icoană… Orice bărbat mi se pare o fiară hămesită de pradă ușoară ,din care vrea să se înfrupte foamea lui de păcat… Orice floare, din ziua aia în care te-ai mutat de aici, înflorește prohodind…sunt tot mai indecisă pe ce drum să apuc… păsările plâng muțenia ta…
Încă un Paște cu de toate si fără nimic de fapt pentru mine… Mi-e atât de dor de tine, încât dacă ar călători cineva acum prin arterele mele ar ieși înăclăit de sângele lui Iisus scurs din crucea răstignirii… Arhanghelii și-au lăsat aripile pe pragul casei și-mi pășesc în gânduri transformați în oameni…
Mâine noapte o să Învie iar Hristos, de parcă ar fi murit vreodată! Numai tu nu mai învii, Mamă! Ai plecat cu tot zâmbetul florilor, cu tot cântecul păsărilor, cu toate tainele Sărbătorilor! Timpul fără tine mi se învârte peste trup încolăcindu-mă ca un piton… uneori alveolele pulmonare se închid să nu mai intre în ele sângele lui Iisus din arterele mele fără capilare… sângele ăla de care îți spuneam mai devreme că poartă în el geamătul Golgotei…
Tata a venit dimineața cu flori! Le-am pus în vaze de lacrimi …Mă țin de Tata cu două mâini, cum mă țineam de fustele tale în copilărie… am senzația că el e puntea dintre noi două… că încă ne mai leagă ceva material, palpabil… Azi, Grădina Ghetsimani s-a umplut de ciulini. Ciulinii ăia ai Bărăganului lui Panait Istrati… se mișcă sub vântul deportărilor… nimic nu mai e ce-a fost fără tine. În Jerusalemul meu s-a mutat Bărăganul… plâng moartea ta azi, plâng moartea lui Hristos?! Plâng morțile prea vii ale celor răstigniți de nedreptatea unor timpuri?!
Ce plâng, mamă, cu atâta foc încât atunci când îmi ating inima simt praf de cenușă?!
Verbul “ a fi “ s-a transformat în verbul “ a fost”.
Numai tu, Mamă, veșnică-mi ești!
– Voica Theodoru
