Sunt scriitor! Și pentru a fi un scriitor bun, înainte de toate trebuie să fii un bun observator. Pentru mine fiecare eveniment e un prilej de bucurie: dansez, socializez, dar peste toate, involuntar analizez psihologii, comportamente, tot felul de manifestări. Pe baza acestor analize îmi construiesc personajele cărților. Aseară am făcut Anul Nou cu prietenii de la Giurgiu. Pentru mine sărbătorile au o semnificație extraordinară. Nu fac Anul Nou cu oricine. Nu trec în anul următor la întâmplare. Nu onorez invitațiile bărbaților de care nu sunt îndrăgostită. Puteam să-l fac cu personajul ultimei cărți, așa cum v-am și spus, dar ar fi fost un An Vechi, nu Nou pentru mine. Și lista poate continua. Înainte de a da verdictul final, m-am consultat cu tăticul. Așa fac de când mă știu când am dubii asupra propriilor decizii.
-Tăticule, îi spun, am trei invitații de Anul Nou, dar nu mă regăsesc în niciuna.
-Nu te duci, faci singură, adică cu prietenii tăi.
-Iar singură? La Revelion și la nunți e stânjenitor sa fii singur. Și nu că mă simt eu stânjenită, dar mi se pare că îi încarc pe ceilalți. Nu zic cum, nu zic de ce, că știi tu foarte bine ce vreau să spun.
-De când ne interesează pe noi ceilalți? Pe tine chiar nu te-a interesat. Îmbătrânești, Voico!
-Îmbătrânesc, Tăticule.
-Fii tu, Cocuțo! Nu ai nimic de demonstrat. Îmbracă-te frumos și du-te singură. Te vei simți mai bine între prieteni decât sa faci o alianță nedorită ca să pari în cuplu de Anul Nou. Ia-ți o rochie frumoasă… de fapt fii tu!
Și am fost eu! De la vestimentație la solitudine.
Ani la rând, atunci când nu am fost îndrăgostită și nu am trecut în Anul Nou ținută de mână de soț sau logodnic , m-au ținut prietenii! La Anca la Breaza sau la Denisa la Paltinul de cele mai multe ori, acum la Mary, Floricel și Rotari. Cristina Rotaru, altă prietenă giurgiuveancă, a lucrat în noaptea de Anul Nou. Mary a propus să dăm o fugă până la ea la serviciu. Am plecat după miezul nopții. Era o ceață ca un zid alb ce părea ca o graniță dintre lumi: lumea știută și lumea neștiută. Dincolo de zid era lumea neștiută. Conducea fina lui Mary, Aura, o dulceață de femeie cu sâni opulenți și trăsături hispanice. Are și sângele repede ca al femeilor de pe coastele Mediteranei. Degajă o energie de nopți pasionale. Îmi place mult. La mesele organizate de Mary am avut mereu scaune alăturate. … se temea de Canal. Adică să nu ajungem în Dunăre. Nu se vedea drumul. Printre temeri ce răbufneau sub formă de râsete am ajuns într-un final la Cris. Cristina Rotaru înainte de toate e jurnalist. Cum am ajuns, ne-a dat vestea incendiului și victimelor lui de la Ferma Dacilor. Am mai sporovăit pe temă. Apoi am fugit înapoi la petrecere. A fugit și o oră din timpul petrecerii… A fugit să se așeze ca timbru de valoare în clasorul prieteniei.
De Cristina Rotaru am tot scris în postările mele. Mai rar singular, că e inclusă în sintagma: Rotarii. Ea și soțul ei formând un cuplu frumos din toate punctele de vedere. Doi eterni îndrăgostiți. De-o viață împreună. Cu trei copii mari. Cu valori spirituale frumoase. Doi oameni vii! Dansează, râd, călătoresc. Dan, soțul ei a trecut și el după miezul nopții să salute. A stat cam o oră. Ora în care eu am fost la soția lui. Când ne-am întors el pleca.
-Ce faci? Gata, pleci? îl întreb.
-Da, păi n-am niciun rost!
-Mie îmi spui?! îi zic. Eu știu cel mai bine asta.
Mi-a zâmbit trist (pentru ce-i spusesem eu). Ne-am îmbrățișat și a plecat.
Dan Rotaru n-avea niciun rost fără Cristina. Era înjumătățit. Normal, oamenii dansează îmbrățișați și tu ești singur… care ar fi rostul atunci? L-am prețuit infinit. Atunci am realizat că aurul poate avea valoarea lui la bursa spiritualității. Când Dan Rotaru mi-a spus că “nu vede rostul“ am zis: încă un Bărbat adevărat pe planeta Pământ! Și involuntar m-am întrebat care e rostul meu? Eu, care nicăieri nu-mi mai găsesc rostul, nici singură, nici în cuplu.
Dimineață primul telefon i-l dau tatei. Și-i povestesc tot, așa cum v-am relatat și vouă.
-Cocuțo, tu nu ai rost și nici rosturi. Tu ai a doua dimensiune: scrisul! Scrisul nu e o supapă. E a doua ta dimensiune. Rostul tău dacă vrei, e să scrii! Și mai ales să fii tu! Și eu atunci i-am povestit că eu uneori sunt bine așa: eu cu mine. Doar oamenii care nu au cunoscut complexitatea acestei stări au senzația ca a fi singur e un handicap. Uneori e! Alteori e o binecuvântare.
-Auziți mă, le spun fetelor în biroul Cristinei Rotaru, vedeți ca am făcut un obicei din a sta singură de Sărbători, să mă puneți să accept sa fiu cu cineva. De ce oi fi luat eu apucăturile astea?
-De răsfățată, îmi răspunde Cristina, fără să-mi dea prea multă atenție. “De răsfățată” a rămas ecoul verdictului. Și chiar așa e! Cum răsfățul exagerat nu e de niciun folos copiilor, femeile răsfățate sfârșesc singure: pe cine să aleagă? Ăla e defect, celălalt nu dă mesaje, altul e prea tânăr, altul prea bătrân, alții sunt trecut și nu te mai încântă și uite așa rămăseși, Voico singurică și “fără rost”, doar cu a doua dimensiune. Fir-ar a naibii de dimensiune, Tăticule! O să fiu tot în a doua dimensiune de atâta preaplin, în loc să trăiesc și eu ca oamenii normali în prima.
Revelionul la prietenii dragi de la Giurgiu a fost delicios pentru mine. M-am zbânțăit a doua zi ca o zăludă, pe toate ritmurile muzicale. Nu le-am întrecut pe gemenele Mari și Vera. Aproape de vârsta mea, cele două mignone păreau că sunt cablate la un furnizor de energie. Oase? De unde să aibă ele așa ceva? Au dansat de au rupt. Vesele, cu zâmbetul parcă lipit acolo bine, că nu s-a desprins deloc două zile cât am fost împreună. Dragi mi-au fost și ele. Dragi mi-au fost toți, că-mi sunt dragi oamenii buni. Oamenii buni sunt oamenii frumoși.
Eu și Mary ne-am întâlnit în dimensiunea noastră. Una nenumită, ci simțită cu inima. O dimensiune ca reflexia unei oglinzi.
Mulțumesc tuturor! Dragi mi-ați rămas!
