Vorbesc în fiecare zi cu Tata. Astăzi îi declaram cât de mult îl prețuiesc pentru însingurări. La el le-am văzut de-a lungul timpului și mă minunam în căutările mele de forfotă și zgomot. După 40 de ani au început căutările mele mai adânci de mine însămi. Am afirmat de fiecare dată că mă iubesc teribil, dar tot de fiecare dată am spus că îl port pe Dumnezeu în celule, așa că această iubire de sine nu este cea smintită, damnată de personajul lui Dostoievski, ci este iubirea de Dumnezeu.
Mă întâlnesc cu Tata la intersecția dintre Ying și Yang, pe verticala ce unește Pământul de Cer, acolo unde chakrele rotesc cele două energii. Mă întâlnesc în lungile noastre discuții de upenishade, în câmpul morfic al nostru ce naște egregorul numit naționalism. Mă întâlnesc cu Tata cosmic, nepământean de pur și de cald, în taine. Și-l simt atunci pe Dumnezeu mângâindu-ne.
Când eram mică îmi spunea Samantha susținând că sunt o mică vrăjitoare. Nu știu ce fel de algoritm a creat în mine gluma asta, dar eu ii dictez leacuri și mantre de longevitate… îi vorbesc despre telomeri și apoi despre asemănările dintre Vede și incantațiilor noastre dacice de descânt de deochi sau boală … Apoi îl întreb. Și el tace. Tac și eu. Știu că e conectarea la Sursă. Apoi îmi răspunde cu voce de cosmos și dintr- o dată un axis mundi al copilăriei face pruniștile albe și o călătorie în universuri paralele începe.
Peste toate Mama amprentează cu divin Timpul și Spațiul. Iarba creste sub ochii mei sporindu-mi dorul. Iubirea se distilează sub ochii văzduhului și se decantează la chemarea cocorilor. Haite de lupi dacici trec îmblânzite de podul palmei mele, prin pliurile memoriei și se cuibăresc sub forma amintirii în inimă. Tata vorbește și în timp ce-l ascult, degete nevăzute notează pe o pagină de emisferă aceste rânduri. Trec prin flăcările de clorofilă ale grădinii. Mama îmi simte setea de răspunsuri negăsite. Young îmi spune să le caut în “ teoria conștientului colectiv”. Blaga îmi deschide filele Trilogiei Cunoașterii și pe rând oști de litere îmi asediază mintea creând haosul facerii din versul eminescian.
-Cocuțo, mai ești? mă împământează vocea tatei.
-Sunt tăticule.
-Marti să îmi aduci leacurile alea băbești și să-mi scrii cum să le iau. Și atât îți trebuie să n-aibă efect să vezi ce pățești tu!
De 50 de ani amenințările lui sunt făcute râzând. Râsul asta al lui m-a logodit pe mine cu Libertatea. Samantha pregătește “ leacurile”. Tăticul le ia. Nu leacurile il vindecă pe Tăticu , ci credința în iubirea Samanthei. Cocuța închide telefonul și devine Voica. Ridică privirea și o oprește pe un perete văruit din care o icoană cu un fir de busuioc ii dă răspuns la toate întrebările. Iisus pâlpâie în inima-i candelă. O liniște planetară e tulburată de zgomotul luminii licuricilor … două lacrimi pronunță deodată un singur cuvânt: Tăticu’!
