Ultima zi pe tărâmul minunat al amintirii. Am refăcut drumuri de care uitasem. La fiecare restaurant, golf, colț de plajă, sătuc… în care pășisem cândva cu inimile îmbrățișate strâns era un “ti ricordi?”( îți amintești?) … și am țesut un alt pământ sub cerul trecutului… Am avut ore de tăceri, când valurile ni se spărgeau de tâmplă, când îmi alungam umbrele din ochi cu lumina apusului din coaja portocalelor pârguite…
Aș fi vrut să însemne pentru mine cât însemn eu pentru el… aș fi vrut să pot să continui povestea, cum ar fi vrut el… aș fi vrut… Dar e ceva dincolo de puterea minții, e acel orologiu ce ticăie secundele vieții, e inima! Iar inima mea e împărțită și ea în trecut, prezent și viitor. Și din toate timpurile astea verbale, inima mea e doar a prezentului. Oamenii frumoși din viața mea, arhitecții marilor și nebunelor mele iubiri, mă locuiesc în acea parte numită trecut. Au mereu ferestrele memoriei deschise; rareori, ca în cazul ăsta au și o ușă deschisă… să ne putem îmbrățișa, îmbrățișând de fapt povestea ce a trecut…
Aș fi vrut să pot.
-Rămâi! mi-a spus când ochii mei căutau cioburile iubirii în valurile mării.
-Nu pot sa rămân. Nu am putut nici atunci când mă dizolvam în brațele tale…
-Vin eu de Crăciun la tine… a continuat.
-Nu are sens… ai fost și mereu vei fi. Dar nu ești ! Prezentul nu te recunoaște. Trecutul te divinizează, viitorul știe și el că te va purta pe aripile lui, dar prezentul se înverșunează să nu lege prietenii nici cu trecutul, nici cu viitorul…
Amalfi s-a spart a doua oară în bucăți mici și colorate ca niște vitralii… Ochii lui îmi mângâiau pielea, obrajii, buzele… mâinile lui mângâiau trecutul.
A urmat interviul… pe care mă tem să-l pun… Am primit răspunsuri care mi-au adus lacrimi …sau au făcut lumină unde rămăsese obscur… Am crezut că sunt puternică, dar de fapt el a fost cel puternic. Pentru că el a spus adevărul fără menajamente … el a fost El… și atunci atunci am înțeles de ce l-am iubit atât de intens … și de ce îl respect infinit !
Tot în urma interviului am înțeles de ce Dumnezeu m-a binecuvântat să trăiesc atât de Înalt. Pentru iubire și curățenia sufletului… pentru că nu-mi acopăr goluri cu oameni, utilizându-i. Era simplu să rămân în brațele unui bărbat ce nu a încetat să mă iubească, doar ca să nu fiu singură… de Anul Nou… dar ce ar fi spus Dumnezeu despre asta? Totdeauna înainte sa fac acte ilicite moral, l-am întrebat.
Nihil sine Deo. Răsplata acestui fapt mi-a venit înmiită. Puteți încerca…
Plec… azi… acasă… și dacă mă întreabă cineva unde am fost, îi voi Răspunde:
-Am fost în Amalfi. Adică acasă.
– Voica Theodoru
