Dumnezeu coboară și îmi aprinde o țigară.
– Față de cine îți faci probleme? Cine sunt ei in esență, dincolo de aparențe?
– Nu știu cine sunt ei… Nu mai știu nici cine sunt eu? De unde am atâta obrăznicie si siguranță de sine? îi spun…
Știi că fac parte din geometria profană și liturgică a acestui Univers. La ceas de seară îmi scot straiele monahale și dansez lasciv pe mese. Ochi aprinși de sclipiri satanice se rostogolesc pe sânii mei, pe talia mea, pe coapsele mele pline… mă dezic de mine si mă gândesc fugitiv că aș putea lăsa fără muncă orice dansatoare la bară, atât de bine știu să fac totul… pot atinge superlativul cu obrăznicie in orice. Defect? Nu, dragilor. Complexitate! Îmi scot hainele si cad de pe ele retine, cristaline, globuri oculare…
Mă așez, goală de veșminte si plină de remușcări pe canapea. Luna e înghițită de lumină. Sunt capabilă să dansez goală, cu restaurantul plin, că îmi lipsește uneori respectul față de femeile care-și scot speriate bărbații de la mese, plătind pe fuga notele, să scurteze din ocheadele făcute pe furiș, pe care oricum ei le continuă in mintea lor construind scene ce lasă în urmă orice industrie de gen…
Știi că, probabil comentează între ei, sperând că așa, îmi vor lua din strălucire, fără să știe însă că strălucirea mea vine tocmai din faptul că într-o situație similară eu nu aș face ca ei sau ca ele?
Știi că, de când mama a ales să plece atât de brusc si atât de nedrept pentru mine, anul de doliu l-am petrecut in restaurante? De furie! De suferință! De frustrare! Știi că nu-mi pasă de Paștele ăsta si de niciun Paște de-acum încolo? Știi că, după moartea mamei, cel ce trebuia să-mi fie cel mai aproape m-a lovit cel mai tare, atât de tare încât am jurat sa mă răzbun până îl văd că își adună sufletul cioburi și a ajuns mai rău de atât: urlă ca posedat de câte ori îmi aude numele, se zvârcolește în neputința de a da timpul înapoi; e mâncat permanent de o ură ce crede că mi-e adresată mie, când de fapt se urăște pe sine însuși pentru neputința de a fi fost corect cu mine…
În tăcerile mele aud sunetul inimii lui rupte pe din două… și atunci am un moment de incertitudine: să fiu tristă sau să mă bucur?
– Și cum ești?
– Indiferentă!
– Știi că sunt răzbunătoare! Și impertinentă !Și obraznică! Și dacă n-aș avea familie uneori nu m-ar mai interesa nimeni…Știi că m-am săturat sa fiu bună, corectă si fidelă când alții sunt răi, trădători, clevetitori si ipocriți?
Știi că dacă n-aș fi fiica cuiva, sora cuiva, mama cuiva, mătușa cuiva, cumnata cuiva, m-aș pune goală la poza de profil să-mi arăt sfidarea!
– Tu nu ești sfidătoare!
– Am devenit!
– Nu!
– Atunci cum sunt când fac spectacole de night club?
– Ești îndurerată!
– Ha! Ha! Ce scuză bună! O pot folosi ca paravan să mă ascund după ea? N-ai înțeles ca eu nu mă ascund! Eu îmi asum! Recomand celor ce nu rezonează cu libertatea mea de exprimare să nu mă mai caute! Și da! Nu am frustrări că dansez, ci că nu pot să dansez goală ! Singura frustrare e că din bucățică aia de anafura si din lingurița aia de împărtășanie, mi-a mai rămas o rădăcina de smerenie din care a crescut trunchiul solid al unei educații rigide de familie… din el, ramuri ale educației școlare, pe ele – eu distribuită în frunze mișcătoare sub vânt, înlăcrimate de ploaie, statice la soare, căzătoare in toamna stingerii mamei. Eu tot frunză rămân! Cad si cresc din nou! Cresc, ca să mă mișc pe Cer cum vreau eu!
– Nu ți-e frică de mine? Mă întreabă râzând…
– Nu!
– De ce?
– Pentru ca doar Tu știi cine sunt eu, ce am făcut si ce fac eu, și nu ai cum să nu mă iubești! Numai cine nu-mi cunoaște inima, povestea, sufletul, principiile, nu mă poate iubi!
– Te aștept la Înviere!
– Doar dacă îmi promiți că vei Învia din nou cea mai bună variantă de Voică !
– Îți promit…
– Voi fi acolo, smerită, înlăcrimată si dulce… dar nu-mi lua libertatea de a face o aroganță când am nevoie…
– Asta nu-ți mai pot promite…
– Atunci promite-mi că-mi iei din suferință!
– Purifică-te mai întâi … ai devenit profană!
– Voica Theodoru
