Napoli

Am ajuns ieri la Napoli, orașul ce mi s-a legat de suflet. Orașul nebun a cărui inimă pompează pe arterele lui iubire într-un mod unic. De cum s-au rotit roțile mașinii la intrare în “cita” a început vacarmul .

“Motorini” ce-ți taie calea cu o familie întreagă pe șa. Niciunul nu poartă cască. Nici măcar copilul de 4-5 ani. Claxoane, insulte, demență. Apoi, la polul opus, aceeași oameni nebuni în trafic, devin plini de poezie pe străzi.

Am încercat sa fac o înregistrare. Nu s-a putut ! Exclamații, complimente, glume pline de pitorescul străzii. De fiecare dată când vin, zâmbetul și o fericire absolută îmi închiriază inima. Blondele, fiind o apariție în lumea asta a femeilor cu piele închisă, au privilegiul de a se simți regine ale orașului.

El m-a așteptat la aeroport. Unul din bărbații ce au căpătat dimensiunea eternității odată cu paginile cărții Vitralii de Amalfi. Au trecut cinci ani de când ne-am despărțit. În inima mea trăia personajul. În realitate, am realizat că nu mai trăia nimeni. El, nu mai era el. El e un personaj al cărții mele, nimic mai mult.

Aș fi vrut să simt altfel, să fie altfel. Să retrăiesc măcar la nivel emoțional un crâmpei din ce a fost, cu atât mai mult cu cât el, în legătură cu sentimentele pentru mine, era el. Aceeași voce plăcută, cizelată, aceeași privire ce m-a închis într-o iubire neînțeleasă… aceleași emoții ce-mi aminteau de un timp pe care acum îl priveam din exterior ca spectator.

În clipa aia am înțeles pentru a infinita oară puterea mea de a fi doar a prezentului. Magica putere dăruită de tatăl meu prin corespondențele noastre. Nimic nu e mai fabulos ca puterea din noi. Aceea de a nu ne lasă pradă suferințelor, resentimentelor, amintirilor. În cimitirul fostelor mele iubiri duc zilnic flori cu recunoștință.

Cu mulți dintre ei mai stau de vorba pe o margine de criptă, fără a simți altceva decât o prietenie adâncă si nemuritoare. În apropierea cimitirului marilor mele iubiri e și o groapă comună. Acolo am aruncat lichelele. Un altfel de Glina.

Să mă întorc la Napoli , cu străzile lui pline de marocani și gunoaie, cu muzica inegalabilă și galerii de artă ce-ți taie respirația, cu cerșetori și oameni ai străzii ce dorm pe trotuare împreună cu unica lor familie: câinii.
Napoli, cu vacarmul lui. Napoli ce mi-a oferit clipe memorabile! Napoli unde am iubit nebunește și unde am fost iubită absolut, mistuitor, pe cioburi de clepsidre sparte.

Napoli, unic, inegalabil, unde mă simt de mult timp acasă. Un acasă unde mamele sunt mai atente la poșete decât la copii , că p-ăștia nu-i ia nimeni c-abia răzbesc cu-ai lor 🤣.
Napoli – rămas într-o inimă cât o carte: în Vitralii de Amalfi!

La final vă las și link către cartea mea, Vitralii de Amalfi:
https://www.librariacoresi.ro/shop/978-606-996-987-8-vitralii-de-amalfi-2247?search=Theodoru#attr=